În secolul XX întreaga civilizaţie şi industrie s-au bazat pe energia furnizată de petrol. Rezervele de ţiţei au dus însă la conflicte internaţionale, iar utilizarea lui a cauzat poluare şi daune mediului înconjurător. Petrolul se compune în principal din substanţe numite hidrocarbonaţi, molecule formate din două elemente chimice, hidrogen şi carbon alături de alte substanţe. Petrolul poate lua diferite forme, precum şi ţiţeiul lichid şi gazele naturale sau o substanţă groasă, vâscoasă, numită asfalt sau bitum. Petrolul este o substanţă organică. El s-a format din materie care odinioară era vie, respectiv din mici plante şi animale.Ca urmare, ţiţeiul şi gazele naturale, ca şi cărbunii, sunt consideraţi combustibili fosili.

Procesele de formare a petrolului au avut loc în urmă cu milioane de ani. Cea mai mare parte a ţiţeiului din centrul şi nordul Marii Nordului s-a format din alge ( plante unicelulare ) şi bacterii îngropate în mâl şi nămol, pe fundul mării, în perioada jurasică ( acum 144-213 milioane de ani). Materia îngropată a putrezit şi a fost transformată în ţiţei de către căldură şi presiune, care a comprimat în acelaşi timp şi mâlul şi nămolul, transformându-le în straturi de rocă. Picăturile de ţiţei s-au infiltrat în jos prin rocile permeabile, roci conţinând pori sau crăpături prin care pot pătrunde lichidele sau gazele.

Ţiţeiul şi-a continuat drumul până când a întâlnit un strat impermeabil sau solid. Ţiţeiul a început să se acumuleze în straturile de roci permeabile din imediata apropiere numită de geologi ,,capcană”. Gazele naturale se formează la o adâncime mai mare decât ţiţeiul.

Geologii consideră că formarea gazelor naturale în sudul Mării Nordului a început în perioada carboniferă când a început acumularea straturilor de cărbune din plantele moarte ale mlaştinilor. Stratul carbonifer s-a scufundat şi a fost îngropat de straturi de roci. În final la 4 km sub sol, căldura Pământului a provocat degajarea gazelor din cărbune. Gazul s-a ridicat prin rocile permeabile până când au întâlnit straturi impermeabile şi s-au acumulat în capcane.

Ţiţeiul este important deoarece este mai curat şi mai ieftin decât cărbunele şi mai uşor de transportat decât gazele naturale. El are nenumărate utilizări. Uneori numit ,,Aurul Negru” , el asigură aproape jumătate din energia utilizată în lume. Fără acesta transporturile s-ar bloca, iar maşinile şi utilajele industriale sau centralele termice nu ar funcţiona.

Ţiţeiul brut este utilizat pentru producerea combustibililor, printre care diferite tipuri de petrol, motorină sau cherosen. Petrolul este utilizat si pentru producerea unor lubrifianţi uleioşi şi a vaselinelor necesare funcţionării utilajelor şi maşinilor. Petrolul este utilizat şi la producerea asfaltului necesar şoselelor şi o mare varietate de produse din industria petrochimică. Din produsele petrochimice se fabrică cosmetice, medicamente, vopsele, explozibili, fertilizatori, fibre sintetice cum ar fi naylonul, cerneluri, insecticide, coloranţi, mase plastice şi cauciucuri sintetice- utilizate la anvelope.

Ţiţeiul şi gazele naturale există pe toate continentele şi sub toate platformele continentale. Unele câmpuri petroliere sunt în producţie activă. Alte zăcăminte urmează sa fie explorate si exploatate. Estimările asupra duratei pe care o mai au rezervele petroliere se bazează pe doua cifre- rezervele deja descoperite care pot fi exploatate economic, folosind tehnologiile actuale şi rata producţiei dintr-un an de referinţă. Rezervele totale de petrol din 1989 erau estimate să dureze 41 de ani, la un nivel al producţiei din1988.

Creşterea rezervelor ca urmare a noi descoperiri, creşterea sau diminuarea producţiei, sau utilizarea unei noi tehnologii pot modifica aceste estimări. Înainte de 1970 Marea Britanie era aproape complet dependentă de petrolul pe care-l importa. În 1969 s-au descoperit zăcăminte de petrol marin şi producţia a început în 1975, făcând din Marea Britanie un producător important. În 1990 Marea Britanie a devenit al nouălea producător de ţiţei din lume, din zăcăminte marine. Experţii preconizează un slab declin al producţiei, dar Marea Britanie va rămâne unul dintre producătorii importanţi ai secolului XXI. Cele mai mari rezerve de ţiţei se află în ţările Orientului Mijlociu, care deţin aproximativ 65% din rezervele mondiale cunoscute. La sfârşitul anilor 1980, Iranul, Irakul, Kuweitul şi Emiratele Arabe Unite deţineau rezerve petroliere care urmau sa ajungă peste 100 de ani la un nivel al producţiei din 1988. La începutul anului 1989, rezervele Arabiei Saudite, aproximativ 25% din rezervele mondiale totale, erau estimate pentru a ajunge 90 de ani la nivelul producţiei anului 1988. Descoperirea unor noi terenuri petroliere vaste în Arabia Saudită, în 1990, a mărit marja estimărilor cu peste 50 de ani.

La sfârşitul anilor 80, cele 15 republici ale fostei Uniuni Sovietice erau în fruntea producţiei de ţiţei, producând aproape 18% din totalul mondial. Dintre acestea Rusia era producătorul principal urmată de Azerbaidjan, Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. SUA cel de-al doilea mare producător de ţitei împreuna cu Canada au realizat aproape 16% din totalul de ţitei extras, în 1990, urmate de Arabia Saudită, Iran, Mexic, China, Venezuela, Irak şi Marea Britanie. Producţia variază în funcţie de cerere. Recesiunea mondiala a început în 1990 şi a dus la o scădere masivă a consumului. Cei mai mari producători de gaze naturale sunt tot statele fostei Uniuni Sovietice, mai ales Rusia, urmată de SUA, Olanda şi Canada. Alţi producători importanţi sunt Marea Britanie, Mexicul, Norvegia şi România.

Deoarece ţiţeiul este o materie primă atât de utilă, producţia acestuia a crescut de la 10 milioane de barili pe zi în 1950, la 65 milioane de barili pe zi în 1990. În 40 de ani lumea a devenit dependenta de ţitei. În unele ţări produsele petroliere erau atât de ieftine încât ţiţeiul se utiliza adeseori cu mare risipă. Ţările dezvoltate şi-au epuizat rezerva proprie de ţitei şi odată cu creşterea cererii au fost nevoite să importe cantităţi din ce în ce mai mari. Sursele principale din comerţul internaţional de ţiţei. Includeau şi câteva ţări în curs de dezvoltare care au beneficiat curând din extracţia şi exportul ţiţeiului către ţări dezvoltate. Unele ţări în curs de dezvoltare au utilizat veniturile din exportul ţiţeiului pentru a finanţa proiecte de asistenţă socială, pentru a construi şcoli şi pentru a ridica nivelul de trai. Multe ţări au făcut investiţii majore în proiectele de dezvoltare, cum ar fi instalaţiile de desalinizare din Arabia Saudită care transforma apa marină în apă potabilă şi Marele Râu Artificial din Libia care captează apa din rocile situate sub deşertul Sahara şi transportă apa până pe coastele mediteraneene.

Producţia de ţitei a început curând să afecteze relaţiile internaţionale. În 1967, ţările bogate în ţitei din Orientul Mijlociu au acordat un ajutor masiv aliaţilor din Egipt, Iordania şi Siria, ţările afectate de războiul israeliano-arab. Ţările în curs de dezvoltare exportatoare de ţitei au început să exercite o presiune politică prin Organizaţia Ţărilor Exportatoare de petrol ( OPEC ). OPEC a luat fiinţă în 1960 şi avea ca membre Kuweitul, Iranul, Irakul, Arabia Saudită şi Venezuela. Alte ţări tot in curs de dezvoltare Algeria, Ecuador, Gabon, Indonezia, Libia, Nigeria, Quatar şi Emiratele Arabe Unite au aderat mai târziu. În 1973, anul războiului Yom-Kippur, pornit de Egipt şi Siria împotriva Israelului, OPEC a mărit preţul petrolului. Mai multe ţări au acceptat să controleze exporturile de ţitei pentru a mări presiunea asupra unor ţări ca SUA, care sprijineau Israelul. La mijlocul anilor 1970 cele mai multe state din Orientul Mijlociu fie deţineau fie controlau propria industrie a petrolului şi căutau ca prin intermediul OPEC să realizeze o ,,Nouă ordine economică internaţionala”.Petrolul a fost un factor important în multe alte conflicte, inclusiv în pretenţiile Irakului asupra Kuweitului. În 1990 Irakul a susţinut că ţara vecină, Kuweitul extrăgea ţitei care de drept ar fi aparţinut Irakului şi că prin vânzarea unei cantităţi mai mari de petrol decât cea stipulată în acordul OPEC, a dus la micşorarea preţului petrolului. În august 1990, Irakul a invadat Kuweitul, dar a fost forţat de Forţele Aliate să se retragă în 1991. În timpul războiului , Irakul a deversat ţitei în apele Golfului provocând imense pete de petrol. Ei au incendiat puţuri petroliere ale Kuweitului. Luni de zile până la stingerea incendiilor, cerul a fost acoperit de nori negri de fum.

Poluarea cu petrol a mărilor poate apărea când se curăţă tancurile petroliere sau când au loc accidente pe platformele de forare. Dezastre mai mari pot fi cauzate de avarierea tancurilor unor petroliere uriaşe, sau la scufundarea lor. Petele de ţitei duc la pierderi de vieţi printre pasări şi alte vietăţi marine. În 1989 petrolierul Exxon Valdez a lovit un recif în Prince William Sound, din apropierea Alaskăi. Au fost deversaţi în mare aproximativ 240.000 de barili de ţitei. În câteva săptămâni pata de petrol a cuprins 1600 de kilometri de ţărm, inclusiv plajele a trei parcuri naţionale şi cinci rezervaţii naturale. Corporaţia Exxon a încercat o operaţiune masivă de curăţare, însă poluarea mediului era deja un fapt împlinit. Asemenea dezastre ne fac să uităm însă că poluarea mărilor cu petrol se produce în principal prin deversarea acestuia în râuri, sau direct în mare din instalaţiile de pe ţărm.

Utilizarea petrolului provoacă poluări masive ale aerului în multe oraşe. Gazele de eşapament evacuate de autoturisme şi de alte maşini cu combustie internă conţin gaze otrăvitoare cum ar fi monoxidul de carbon, hidrocarburi nearse, oxizi de azot şi plumb. Unii dintre aceşti agenţi de poluare reacţionează cu lumina soarelui producând acel smog neplăcut, fotochimic, care pluteşte deasupra multor oraşe, cum ar fi Los Angeles sau Mexico City. Atunci când oxizii de azot se combină cu apa din nori ia naştere ploaia acidă care poluează lacurile şi râurile, distrugând şi pădurile. S-au făcut paşi importanţi pentru a micşora efectul dăunător al gazelor de eşapament. Se produce benzină fără plumb, iar unele maşini sunt dotate cu filtre catalitice, care transformă gazele nocive în gaze inofensive. Însă eficienţa acestor îmbunătăţiri este diminuata de creşterea cererii de petrol. Unii experţi au estimat ca rezervele descoperite reprezintă aproximativ o treime din rezervele existente la ora actuală sub scoarţa Pământului. Cu o nouă tehnologie este posibil să se mărească considerabil rezervele, care se pot reface. Alte resurse se referă la gudroane care sunt roci impregnate cu ţitei având o vâscozitate foarte mare.